Stăteam la masă, lângă fereastră, fix cu fața spre soare. L-am lăsat să mă inunde cu totul și să mă cuprindă până în cele mai mici cotloane, l-am lăsat să mă posede din creștet până-n tălpi. O împărtășire cu soare, cum s-ar zice.
Ce bucurie că e soare! Cum pot să trăiască oamenii fără soare și să fie fericiți? Nici că pot să-mi închipui cum să existe viață fără de soare, fără căldură, fără lumină.
Și cum așteptam să se încălzească vita la microunde, m-am simțit deodată paralizată, mă priveam de undeva de departe, cum stau nemișcată cu un gând înghețat și mă uit la soare. Știți, cum sunt cadrele acelea din filme făcute să te gândești, în secvența x, ce femeie mișto, cum a imortalizat-o în punctul ăla și cum cade soarele pe ea, oare la ce se gândește, ce îi zboară prin minte? Și uite ce aluniță mișto are pe gât. De film alb-negru.
Exact așa mă vedeam eu, dar mă vedeam... ca și cum aș fi ieșit din mine și clipa aia era infinită în splendoarea soarelui.
M-am trezit cu mâncarea în față și mărunțeam de zor carnea de vită, cu ochii fixați pe cuțit, când au început să-mi răsune în cap clopotele de la meteora, toaca aia insuportabil de muzicală în simplitatea ei și instantaneu mi s-a pus un nod în gât și mi-a scăpat tot din mână.
Și am izbucnit în plâns. Plânsul acela înăbușit, în tăcere, de asta cred că nici nu știu să plâng, cum o fac oamenii normali. Eu mă sufoc, nu mai pot să respir cum trebuie, amețesc. Mă sacrific și mă cutremur cu totul în sacrul clipei ăleia de plâns pătimaș și tăcut.
Să nu te audă nimeni, să nu te vadă nimeni. Ca o rugăciune intimă cu ține însuți, cu Dumnezeu, cu lupii dinlăuntrul tău cu care faci pace, în ceasul al șaselea, pentru prima și ultima oară.
M-am gândit atunci că nimeni niciodată nu cred că a mai mâncat lacrimi cu gura ferecată. Eu am mâncat până m-a durut burta, în tăcere, cu singurătate. Cu vită.
No comments:
Post a Comment