De-a v-ați ascunselea

Gânduri de semiiarnă. Tranzit.

Am luat fetița de mână și am plecat pe cărarea pe care am zărit-o de atâtea ori, destul de bătătorită, dar cu multe gropi și pietre, încât nu am avut curaj până azi să apuc pe drumul asta.
Și cum pășeam noi de mână, ea se uita la mine naivă și cu frică, eu o priveam încrezătoare și protectoare și mă uitam la cele două cărări întrepătrunse din fața noastră, călcate de roțile excavatoarelor, dar numai eu știam că nu știu unde duce drumul, nici dacă ajungem undeva la lumină, nici cât trebuie să mai mergem încă.
În față începeau să se vadă gunoaie, ciori și multe bălți, semn că trebuie să ne întoarcem. Când m-am întors, ea nu a mai venit cu mine și am lăsat-o să se ducă în legea ei, să-și caute calea, deși mereu mă gândesc la ea, dacă a ajuns unde voia.
Am văzut cu totul alte lucruri când m-am întors, mulți copaci tăiați și aruncați în van, mult noroi și toți strugurii din vie uscați întregi pe crengi. Neculeși. Vii în moartea lor stupidă și fără sens.
Ce lucru straniu, nu îmi amintesc să fi trecut prin via asta vreodată. Și când mă uit în jur văd că sunt în afara a orice, am ieșit din oraș, în sfârșit puteam să văd clar și să-mi conțin stările, să înțeleg ce zace în mine.
Fetița mi-a fost călăuză și eu nici nu aș fi ghicit, era așa mică și curajoasă, eu mare și neputincioasă. Eu am condus-o până unde nu i-a mai fost frică, ea m-a întors înapoi spre viață. Spre oraș, spre casă.
Casa pe care o vedeam acum limpede, pe drumul de întoarcere.
Văd limpede acum și drumul de mijloc pe care am apucat-o, ceva între bine și rău, în orice caz.
Văd cărarea de mijloc pe care mă întorc mereu, tot între două blocuri, tot între două răscruci, tot între două inimi.
Nu am mai avut ce să fac acum, pentru le știam și dinainte să plec, doar să le accept și să mi le asum pe amandoua în mine.
Fetiței care se juca de-a v-ați ascunselea, îi spun azi doar atât: poți să ieși de după copaci, nu te mai caută nimeni.
Ai scăpat cu viață.