alive

alive

De doi ani de când am început să mă transform, de când rulează o idee ca un parazit în mintea mea, mă tot gândesc că a trecut o viață peste mine și că stările de spirit în care mă scufund pe zi ce trece sunt de fapt adevărata eu. Eu sunt adevarata eu, acum, cu tot ce simt că vreau, fără să îmi pese de altceva, nu eu care am fost captivă în niște roluri. Mai ales cu tot ce nu m-ați lăsat să simt vreodată.
Să fii fată bună, să nu plângi, să nu te superi, să fii bună iar, să zâmbești, să fii cuviincioasă, să îți faci un rost în viață, să îi faci pe alții fericiți, să nu plângi.
Și eu? Pe mine de ce nu mă fac fericită, de ce nu pot să îmi fiu suficientă, măcar o dată? De ce nu pot să mă bucur de mine doar și atât? Tot caut motive să mă urăsc, să îmi strig că port toată vina lumii pe umerii mei, că din cauza mea nu e iubire pe lângă mine.
Dar ideea din cap, virusul, a crescut latent, incognito, alături de alte nefericiri și alte ezitări și a explodat într-un tipar de comportament ce mă provoacă să mă schimb, nu neapărat în idee de evoluție, ci în ideea de a atinge niște scopuri, niște atitudini care pot să mă ducă mai aproape de ceea ce îmi doresc. Să fiu mai mult, să am mai puțin.
Într-o zi am să adopt un Harley Davidson. Poate și un copil. Am să mănânc vată de zahăr cu gura hlizind la toată lumea. Am să mă dau în toate rollercoasterele și am să sar cu toate parașutele fără să-mi pese că tu sau alții ca tine mă faceți nebună.
Într-o zi am să fac călătoresc în toate țările pe care nu le-am văzut și nu am să mă opresc acolo. Într-o zi am să găsesc curajul să-mi tatuez toate tatuajele pe care le vreau de la optișpe ani.
Într-o zi am să mă apuc de fumat conștient fără să mă mai gândesc ce spuneți voi. Într-o zi o să mă îmbăt doar ca să-mi aduc aminte cum era în studenție când dădeam toți banii pe cărți și ieșiri în oraș și mâncam apoi zacuscă toată săptămâna.
Într-o zi am să îmi vopsesc părul așa cum visez eu, fără să mă gândesc ce părere aveți voi. Într-o zi când am să mai ajung în Paris o să mă dau în caruselul ăla, chiar dacă tu spui că sunt tembelă.
Într-o zi o să mă dau în leagănele din parc, chiar dacă tu îmi zici că sunt copilă. Într-o zi am să mănânc toate prăjiturile alea până cad sub masă, chiar dacă tu îmi zici că sunt o pofticioasă nesătula. Într-o zi o să mă trezesc și o să-mi pun costumul de baie în geantă, pălăria pe cap și am să fug la mare, chiar de tu o să-mi zici că exagerez, că sunt haotică.
Că să mă celebrez pe mine așa cum sunt, să mă bucur, să nu mă mai doară, să nu-mi mai pese așa mult de voi, să fiu ce vreau, cum vreau.
Tot în ziua aia am să-mi pun bereta verde și rujul roșu și am să plec într-o aventură să mă bucur toată noaptea, eu și stelele și cosmopolitanul cu gheață, un threesome de excepție, să facem haz de puterile pe care mi le voi fi însușit, înțeles, acceptat.
Într-o zi o să am tăria să o ucid pe fata cuminte din mine și o să o las pe femeia curajoasă să iasă afară, în lumină.
Pe mine întreagă și senină, cu capul în nori, care încă mai crede în basme și în poezii cu soare.
Am să mă bucur că sunt și că fac și că pot. Ca să învăț să mă vindec singură.
Să mă asum. Să mă conțin pe mine însămi.
Să fiu tot ce am vrut dintotdeauna să fiu. 😊