Tuesday, 10 March 2020

Blestemul Săgetătorului


Primul bărbat care m-a iubit
Nu era bărbat decât pe jumătate
M-a blestemat când am plecat
Să iubesc până la nebunie
Și să nu-mi fie împărtășit.
Am râs, căci nu țineam neapărat
Să fie dus pe la biserică
Mai bine să fie dus pe la balamuc
Să ne împărtășim amândoi.
De atunci, mă bântuie blestemul dintâi
Mai precis, de vreo 3 ani
3 vieți am plâns de când mă-mpart
între rai și sfântul iad
Așa cum m-a blestemat am ajuns
Să tânjesc de prea mult vid
după un colț de iad străin
Că aveam prea mult rai în mine
Și nu mai aveam loc de el
Unde să-l mai ridic, cât să-l mai tot cresc?
Amin cu venin și un strop de călin
Să te prefaci din viperă în sacru celestin!
Și invers pân’ o să te omoare ăștia doi
Să simți și tu cum e să mori pe dinăuntru!
Așa să-ți ajute Dumnezeu, mi-ai scris
De atunci mă aflu în miez
Și mă folosesc de amândoi din mine
Să ating și eu un pic de fericire.
Nebunie, fericire, amândouă
rimează cu
nenorocire.

No comments:

Post a Comment