Meteora

Metéora

Clopotele de la Meteora îmi sună adesea în timpane, mi le zgârie.
Dar toaca e cea care mă readuce la viață, de fiecare dată când o ascult, atunci mă gândesc cu groază cum pot să cad mereu în păcat, facil și nesimțitor. Îmi amintesc cum mi-am despletit părul, tu ai luat meticulos o foarfecă, mi l-ai tăiat, l-ai îndreptat și l-ai vopsit, ai omorât tot ce era pur și neîmblânzit în el, ai scos toată natura și pădurile din el. Ți-ai dat jos crucile de pe pereți și ai zis amin până când s-au cutremurat toți demonii de deasupra capului meu. Și m-ai întrebat dacă te las să vezi acum părul tăiat și ciuntit, tot întreg în splendoarea soarelui, pentru tine ăsta era cel mai erotic lucru cu putință de când te inchisesei în chilie la meteora.
Te-am tot ispitit până mi-ai zis că simți cum ți se schimbă corpul și cobori în iad. Abia atunci am înțeles ce șarpe am creat și de ce în povestea asta a noastră eu eram acum eva și eu am greșit, eu am provocat, eu am cerut cu lacrimi asta, crezând mereu că eu rămân victimă.
Ca și acum 8 ani. Dar acum am fost călău.
Clopotele de la Meteora sună în gol, totul împrejurul meu miroase a mir și a lucruri sfinte, amestecate cu sânge vărsat aiurea.
De ce nu pot să plâng, să mă biciui, nu mai pot să mă simt vinovată de nimic, aștept să simt vina aia copleșitoare care să mă oprească definitiv și, cu toate astea, deși mi-a promis, nu vine nici azi. Pentru că poate nu o las să vină, mi-e frică de ea și știu că, dacă vine, o să mă cutremur și o să mă urăsc până la sfârșitul vieții pentru răul pe care l-am hrănit.
A pus stăpânire pe mine mândria și nu mai pot să scap de ea nici cu o mie de rugăciuni, nici cu lacrimi, nici cu alcool. Clopotele mele de la Meteora, unde sunteți? De ce nu omorâți ce-i rău în mine, să îmi rămână doar crucile în piept, să mă duc să îngrop neliniștea asta de moarte din tâmplele mele bolnave? Clopotele mele de la Meteora, nu mă amăgiți și nu îmi cântați aliluia înainte de vreme.
Nu mă răstigniți înainte să apuc să mă căiesc, mai sunați o dată măcar, clopotelor de la Meteora...

țigările pe care (nu) le fumez
țin de ceva vreme loc de iubire
țin loc și de sete și de dor
de toată apocalipsa stelelor din mine
fumez de parcă nu o să mai fie mâine
așa cum mă dăruiesc mereu
până la epuizare ideilor iubiri de orice fel viselor pe care le devorez spontan
nu sunt decât niște drame istovitoare
asa cum m-a atenționat Dumnezeu deunăzi
țigările pe care nu le-am fumat
au crescut un vierme în burta mea
se zvârcolește ori de câte ori e noapte
când vulnerabilitățile pun stăpânire pe mine și nimic nu mă scapă de ce simt
semihexagagonul ce plutește deasupra minții mele și strălucește ca un zori de zi
e forma pe care o prefer când scriu
totul din stele care nu se unesc niciodată
și e prima noapte a șasea când ele au ieșit la plimbare nu este o minciună
stelele ies când și unde vor și nu neapărat
pe același cer care-i pentru toți deodată

Baby just like it was 1894

baby just like it was 1894 again

pun pariu că ai acel je ne sais quoi
când dansezi pe ritmuri de blues
agresivă că în anii de sălbăticie pe care nu i-ai mai găsit niciunde
decât în visele de tânără fecioară
care alerga cu lupii de bezmetică
în păduri de ametist închis
o vâlvătaie o întreagă galaxie de tu-uri capricioase
nu te mai știu de când ne-am promis una alteia că o să ne iubim până la nemurire și niciodată înapoi
nu te mai uita la mine ca și cum ai fi surprinsă eu din toate nefemeile din cer știu ce cauți și ce arde în temelia noastră
numele tău e o falsitate am zis că știu
ce spui cu adevărat când zici cu totul altceva
dansezi murdar cu multe cărți pe la spate
dar pun pariu că arăți grozav când dansezi și fumezi cu ochii închiși cu halatul desfăcut în tălpile goale pe iarbă
iarba care ți-a pierdut urmele la padina
ultima oară când ai dansat cu ursitoarele
era numai foc în 1894 și muzică pe note
și pletele tale de cosânzeană dansau cel mai grozav pe ringul de dans
pun pariu că dansezi cu lupii ca nimeni alta
în jurul focului de tabără
baby just like it was 1894 again

dincolo de timp

prietenia noastră e ca o sticlă de lalique
s-a mai spart câte un pic din ea
de vreo 14 ani încoace
cioburi imposibil de pus la loc știi și tu
dar lichiorul se face din ce în ce mai bun
începe să se conțină pe sine în eter
pe măsură ce trec zilele și ne amestecăm
poate că apa cu vinul fac casă bună
chimia din lichior totuși e de neînvins
prietenia noastră e leagănul adolescenței toate iubirile neconsumate la ceas de noapte insomnii și multe bălării de fapt

tot ce nu ne-am spus vreodată dar e acolo ești sunt aici încă ne suntem una alteia
cum sunt moleculele din clasa I
de nedezbinat

nu ne-am mai văzut de câțiva ani golurile
am tot încercat să le umplem cu altele
să ne descoperim până am ajuns
să ne despărțim
am devenit femei azi oare putem să ne vedem cu adevărat mă tot întreb
și îmi răspund la fel de sincer că orice s-ar întâmpla și oricâtă vreme ar trece peste

noi ne vom rămâne
una alteia pentru totdeauna
precum în cer așa și pe pământ

Algoritm

e o adevărată arheologie
ce se întâmplă între noi cum trec anii
și tot mai găsim rămășițe
tot săpăm și săpăm pân-ajungem la suflet
deși noi am murit deja de mult
sufletele noastre sunt încă vii și tinere
sunt ca pruncii ce abia s-au născut
după un scurt și dureros travaliu de iad
sălbatici și neîmblânziți în pădurile mov
acolo unde mormântul nu e pe pământ
și toate trupurile se îngroapă în raiul celor
care nu mai așteaptă nimic de la nimeni
pe aceștia îi așteaptă raiul
iar tu cu rămășițele tale dumnezeiești
mă tot zgândări de suflet ca un arheolog
sperând c-o să găsești acolo ceva mai mult decât o bucată de trup și chip de lut
e un întreg arhetip în spatele gesturilor tale încât mă tot întreb când o să te oprești
Arheologia sufletului meu e un algoritm
la care nimeni nu poate ajunge
săpând

Meqwe

numele ei era meqwe wolfe

nimeni nu a mai auzit de ea până ieri
nu există referințe nici pe google, mi-a zis
de unde vii și unde te sfârșești, meqwe

poate că nu e un nume, e doar o idee
ce plutește nepăsătoare deasupra minții
tale de poet dezechilibrat, doar o idee

nu mai e poezie, nici muzică, nici poveste
nimic din ce tu ți-ai închipuit sau ai visat
nu este nici măcar o idee din ce ai scris

meqwe era mai mult decât un nume
mai puțin decât - (o idee) - mai aproape de
o poezie nescrisă încă de nimeni

Ana alui Manole

Manole
Ana ta se destramă la miazănoapte
Zidește-mă iar în taină
În liniștea păcatelor de moarte

Manole
Fă-mi chip după ce tânjești mai mult
Mai tare și mă iartă
Ana ta de azi nu se mai deșteaptă

Manole,
Ana nu mai e a ta de când cerul
și pământul s-au dezlipit
Fă bine și zidește-o în vis!

o să mă cauți în tine

Trupuri goale care dansează
Sunt doar siluete cu unduiri
Poartă mărgele și dresuri roșii
Vrei să te distrezi în seara asta?
Le-ai zis că vrei să bei ceva.
Nu ești prea vorbăreț, ți-au zis
Dar erau doar fade pentru tine
Nu ai putut să le zici
Și ai ales să te bucuri de desuuri
Fără vorbe, fără tăceri, fără multe
Doar o fugă din realitatea imediată
În care te (s)cufunzi adesea cu ele

Cu cât mai multe femei cu atât
Mai bine și mai ușor și mai simplu
Femei deșănțate pe tocuri cui
Cu rotocoale în păr și cercei de aur
Femei pe care bukowski le scria
Ca să-și înece tristețile în chipul lor
Zâmbete artificiale și gropițe false
Wilde și Whitman și Wordsworth
Toți poeții ăștia singuri, alcoolici
Și poeziile pe care nu le-au scris vreodată
Fugi din tine ca de altfel și de tine
De asta eșți mereu cu femei ușoare
Bei și vorbești tare, râzi zgomotos,
Le faci tot ce vor să primească mereu
Le faci pe plac și le spui ce vor să audă
Ca să te minți că primești și tu ce vrei
Dar de fapt ce vrei tu nu o să găsești
Decât adânc ascuns în visele tale

În cotloanele unde s-a ascuns iubirea
Necondiționată
Iubirea din pântecul mamei tale
și brațele tatălui tău
Iubirea din tot ce nu poate fi explicat
Dar mai ales iubirea aia care te mistuie
Și pe care o tot cauți în toate formele
De ieri, de azi, dintotdeauna, de când
Erai un fir de praf și nici măcar nu existai
O cauți în Dumnezeu, în copiii tăi,
În notele muzicale tatuate pe gât,
În formele lăsate de sâni pe pernă,
O cauți în toate misterele lumii,
În magia începutului și în toate viciile
Pe care le cari cu tine în lumină
Crezând că o să scapi

De atunci tot sălășluiești în tine
Și cauți echilibrul ce lipsește
Acolo o să te aștept eu mereu
Acolo unde sinele tău e mai viu
Unde inima ta e încă virgină
Acolo între bătăile inimii neregulate
Acolo între bine și răul din noi
Unde nu a mai vrut nimeni să ajungă
Așa departe încât să stea până la capăt

Acolo o să te aștept eu cuminte,
La celălalt capăt al inimii,
undeva
Între visele tale și amintirile mele.

alive

alive

De doi ani de când am început să mă transform, de când rulează o idee ca un parazit în mintea mea, mă tot gândesc că a trecut o viață peste mine și că stările de spirit în care mă scufund pe zi ce trece sunt de fapt adevărata eu. Eu sunt adevarata eu, acum, cu tot ce simt că vreau, fără să îmi pese de altceva, nu eu care am fost captivă în niște roluri. Mai ales cu tot ce nu m-ați lăsat să simt vreodată.
Să fii fată bună, să nu plângi, să nu te superi, să fii bună iar, să zâmbești, să fii cuviincioasă, să îți faci un rost în viață, să îi faci pe alții fericiți, să nu plângi.
Și eu? Pe mine de ce nu mă fac fericită, de ce nu pot să îmi fiu suficientă, măcar o dată? De ce nu pot să mă bucur de mine doar și atât? Tot caut motive să mă urăsc, să îmi strig că port toată vina lumii pe umerii mei, că din cauza mea nu e iubire pe lângă mine.
Dar ideea din cap, virusul, a crescut latent, incognito, alături de alte nefericiri și alte ezitări și a explodat într-un tipar de comportament ce mă provoacă să mă schimb, nu neapărat în idee de evoluție, ci în ideea de a atinge niște scopuri, niște atitudini care pot să mă ducă mai aproape de ceea ce îmi doresc. Să fiu mai mult, să am mai puțin.
Într-o zi am să adopt un Harley Davidson. Poate și un copil. Am să mănânc vată de zahăr cu gura hlizind la toată lumea. Am să mă dau în toate rollercoasterele și am să sar cu toate parașutele fără să-mi pese că tu sau alții ca tine mă faceți nebună.
Într-o zi am să fac călătoresc în toate țările pe care nu le-am văzut și nu am să mă opresc acolo. Într-o zi am să găsesc curajul să-mi tatuez toate tatuajele pe care le vreau de la optișpe ani.
Într-o zi am să mă apuc de fumat conștient fără să mă mai gândesc ce spuneți voi. Într-o zi o să mă îmbăt doar ca să-mi aduc aminte cum era în studenție când dădeam toți banii pe cărți și ieșiri în oraș și mâncam apoi zacuscă toată săptămâna.
Într-o zi am să îmi vopsesc părul așa cum visez eu, fără să mă gândesc ce părere aveți voi. Într-o zi când am să mai ajung în Paris o să mă dau în caruselul ăla, chiar dacă tu spui că sunt tembelă.
Într-o zi o să mă dau în leagănele din parc, chiar dacă tu îmi zici că sunt copilă. Într-o zi am să mănânc toate prăjiturile alea până cad sub masă, chiar dacă tu îmi zici că sunt o pofticioasă nesătula. Într-o zi o să mă trezesc și o să-mi pun costumul de baie în geantă, pălăria pe cap și am să fug la mare, chiar de tu o să-mi zici că exagerez, că sunt haotică.
Că să mă celebrez pe mine așa cum sunt, să mă bucur, să nu mă mai doară, să nu-mi mai pese așa mult de voi, să fiu ce vreau, cum vreau.
Tot în ziua aia am să-mi pun bereta verde și rujul roșu și am să plec într-o aventură să mă bucur toată noaptea, eu și stelele și cosmopolitanul cu gheață, un threesome de excepție, să facem haz de puterile pe care mi le voi fi însușit, înțeles, acceptat.
Într-o zi o să am tăria să o ucid pe fata cuminte din mine și o să o las pe femeia curajoasă să iasă afară, în lumină.
Pe mine întreagă și senină, cu capul în nori, care încă mai crede în basme și în poezii cu soare.
Am să mă bucur că sunt și că fac și că pot. Ca să învăț să mă vindec singură.
Să mă asum. Să mă conțin pe mine însămi.
Să fiu tot ce am vrut dintotdeauna să fiu. 😊

amanta•virus

la apartamentele 19 și 23
s-au aflat două cazuri de amantlâc
unul dintre ele, acum vreo două seri
se pare că și desfrânarea se ia
ca răceala asta blestemată
a ajuns prin tot blocul de vizavi
un triunghi nițel strâmb în linii invizibile
așa cum s-a născut între numerele
de pe ușile lor închise

noapte de noapte
nici izolarea nu te mai scapă de asta
nici Dumnezeu și nici mă-ta aia bună
nu te mai scapă nimeni de asta
am zis să iau ceva pastile să-mi
recuperez creierii împrăștiați de atâta
psihanaliză pe stările de spirit
care nu se mai adună de ceva luni
sau poate era marți
se dezbracă unele pe altele în fiecare
noapte
se culcă în fiecare noapte cu alt bărbat
stările astea de spirit ca niște curbe
stările astea de spirit ca niște nebune

Croitorie Modificari rectificari ajustari retusuri

Mă duc și eu să-mi peticească sufletul

Zdrențe, găuri și cârpituri,

Nu știu dacă se mai poate face ceva
Așa mi-au zis de la croitorie
Cred că trebuie să-l aruncați...
Toată lumea aruncă tot azi,
Nimic nu se mai salvează, reciclează
Am ajuns să trăim totul pe fast mood
Se strică, aruncă, nu mai e bun.
M-am apucat singură să mi-l cos,
Până la urmă, ce poate fi așa greu?
Trebuie doar să iau un vis și un ac
Și să încep să cos unde lipsește
Ce naivă ești, nu vezi cum coși strâmb?

Hahahahahahahahahahahahaha
Ți-am răspuns că așa este sufletul meu,
Nu e strâmb, este imperfect de perfect
Vezi, pentru că are petice și cusături și ate
Acolo unde nimeni complet nu înțelege
Ai râs iar, mi-ai zis că sufletele-s drepte,

Că doar noi le strâmbăm cu greșeli

Să nu mai cos nimic de azi înainte:
De azi sufletul tău nu mai este defect.

ultima minciună

Îmi fumez ultima țigară,
Toți vecinii de vizavi știu
Mai puțin tu, tu te prefaci.
Ce frumos e să fumezi noaptea,
Să deschizi geamul și să te uiți
Cum se plictisesc oamenii
În casele lor cuminți,
Cum bat luminile din odăi,
Cum bat stelele în noi
Să-ți imaginezi cine sunt și ce fac,
Pe cine au iubit și ce au pierdut,
Cum dorm când totul îi doare;
Te uiți cum iese fum și știi,
Ardeai și înainte dar nu vedeai,
Acum vezi tot fumul din tine
Cum iese ca dintr-o fabrică,
Se duce rebel în par, în ochi, în creier
Se lasă purtat de vânt,
Încerci să stingi țigara,
Ies artificii de revelion din ea.
Te gândești ce bine c-a venit zăpada,
Poți să o lași să cadă și să se stingă
Singură, în tăcere, în noapte.
Și știi că asta e ultima țigară,
Ce bine că a venit zăpada...

ice vodka

M-ai întrebat
De ce miroase a moarte în barul ăsta?
Lângă spital un bar infect
Unde nebunii își beau mințile
Și doctorii au nevoie de alcool,
Presupun că toți avem nevoie de alcool
Sau suntem beți de iubire, cum ziceai.
Toate viciile astea, excesele și decadența
Doar ca să nu ne privim pe noi,
Doar pentru că ne e frică de noi,
Doar ca să nu acceptăm adevărul,
Dar știi ceva, mi-ai spus deunăzi
Sunt bolnav, dar am primit o veste bună azi
O să mai fiu bolnav doar pentru două luni,
Cel mult trei și apoi gata.
Uneori prietena mea spune lucruri care au înțelesuri ascunse, asta faci și tu?
Și mi-am zis în sinea mea ca pentru tine:
I know you are in pain, hai cu mine să
Te scap de suferințe
Dar apoi te-ai întors către barman și
I-ai cerut fără nicio vlagă sau noimă
O vodkă cu gheață, te rog.
Ține-mi paharul plin.
Ține-i paharul plin. Și apoi m-am dus.

dormi trezește-te visezi

Eram așa furioasă
Am visat că sparg
Toate paharele din casă
De pereți
Pereții în care te-ai închis
Pereții spoiți cu vrăji
Cu magii și plini de coji
Degeaba te rogi la icoane
Maica aia din colț nu te mai salvează
De data asta ai pierdut-o/
Ce dracului oi fi văzut la tine
Că m-ai cam smintit, florine
Tanti meqwe,
O lăsați și pe eva
Să se joace cu demonii lui?
Nu stă mult, o aducem
Înapoi acasă
Vă rugăăăm,
Lăsați-o să iasă puțin afară.

Dusă ai fost și nu te-ai mai întors...
Dooormi? Trezește-te, descreierato!

Ctrl alt delete

Ctrl alt delete
Zbori, mă diavole
Ce credeai c-o să obții
Din rai de m-ai izgoni
M-ai întrebat deunăzi
Ia zi, mă, hai spune
Cum e să cazi din rai,
S-ajungi și tu pe pământ?
Asta ai vrut, nu-i așa?
Ești un animal cu zâmbet
Ai vrut să te iubesc
Să cad și să mă zvârcolesc
Ai vrut de tot să mă golesc
Sufletul să ți-l opresc
Dar știi ceva, om micule
De data asta o să te arzi tu,
Să-nveți și tu să te topești
Chiar de-aș ajunge-n iad pe veci

despre alegeri

Miros a ciorbă și a cremă de mâini
Cu iasomie și liliac și alcool
Mâinile tale în jurul gâtului meu
Desenează o frânghie imaginară
Pe care o lasă pe după ureche
De care să mă agăț ori de câte ori
Cad sau mă pierd sau mă scufund
Te-am așteptat 2 minute și vreo 5 ani
Să-mi aprinzi țigara aia blestemată
Parcă au trecut ore și vecinii cu
burtă goală și zeflemitori care se uită
în jos la noi și se întreabă hlizind
De ce hoinărim aiurea la 3 dimineața
Printre băncile alea goale pe care
Nu se așează nimeni niciodată nici măcar
În trecere.
Dar ei nu știu că așa trebuie să fie
Și nici că poverile n-or să se sfârșească
Așa că nu ne rămâne decât să alegem
Mereu e despre alegeri, știi că ți-am scris
Așa cum eu aleg mereu legumele din ciorbă
Morcovii, ardeiul și toate celelalte din lume
Că așa m-a făcut mama,
Să aleg tot din orice și din orice nimic
Și să îmi strige mereu ce tot alegi atât
Din mâncarea aia că se răcește
Dar nimeni nu înțelege de fapt
Ciorba asta s-a răcit de mult
Și dacă n-aș alege eu
Care ar mai fi farmecul ei?

mierluța

iubitul nostru
care ești de-a pururi,
nu ne trimite pe toate-n ceruri
Lasă-ne și nouă un vis
Să te dorim precum ai scris
Treacă de la tine pedeapsa asta
Și precum ți-e nevoia voii
Scapă-ne de răul desfrânării
S-ajungem iar la Dumnezeu
Te lepezi de mine?
Mă lepăd.
Te lepezi de ele toate?
Mă lepăd...
Iubitul nostru,
Omoară-te întâi pe tine
Să trăim ca-n cer
Alsine

mi-ai luat vina și ai pus-o deoparte

Ai zis, las-o să plece, te rog
N-are ce căuta între noi acum
Ți-am luat și eu fricile și le-am aruncat
Cât mai departe de ține și noi
Mi-ai luat visul, ți-am luat luntrea,
Te-ai mutat două vorbe mai încolo,
Dar am venit după tine până la capăt
Și te-am înghesuit să-ți iau tot
Și regele și regina i-am dezbrăcat
De tot ce au și te-am lăsat gol
Să spui tu singur ce vreau să spui
Nu, nu șah mat...
Să spui dacă suntem chit acum
Sau dacă... dacă asta ești tu acum?
Asta să fie tot? Sau e mai mult? Sau?
Sau e ceva acolo dincolo de hău?
Mai e ceva, mi-ai zis, dar ești aproape
Ești aproape acolo unde vrei
Cuvântul asta ce purgatoriu ascunde
Aproape că te-am dezbrăcat,
Aproape că m-ai lăsat să văd,
Aproape că am ajuns în tine,
Aproape că ne-am întâlnit...

Mi-ai spus, ce păcat că aproape am fost
Și am răspuns că a fost aproape perfect.

Mint. Nu... Nu Aproape perfect.
A fost mai mult ca perfect.

poartă spre rai

Dă, Doamne

Să nu mă jupoi de vie
Să nu-nnebunesc de mânie
Să nu alerg ca bezmetica
După cai verzi pe câmpie
Doamne, dă
Să nu mă ucidă în vis
Să nu fiu un chip închis
Să nu mai cad în păcat
Inima să mi-o desfac

Nu-mi da, Doamne
Să mă descompun
Să mă sting ca un fum
Să mă izbesc de stele
Să ajung și eu ca ele...

Să nu-mi dai, Doamne,
Decât spre Rai poarte.

un kilogram de suflet

Ziua-bună,
Bună ziua!
Dați-mi un kg de suflet, vă rog.
Să fie feliat sau ba?
Feliat.
Și uite-așa m-am pricopsit
C-un suflet greu de îngrijit
Credeam că dacă n-am nimic
Mă uită și pe mine Dumnezeu
Am primit cel mai viu suflet
Din toate câte erau în ceruri
Ca o fraieră ce sunt
L-am dezmembrat și l-am tranșat
Am zburat din păcat în păcat
Până când Dumnezeu mi-a zis
Nimic nu e de neiertat
Dacă-mi dai sufletul curat.

acatist

degeaba te rogi la icoane
dacă în trup ai doar foame
și-i dai mereu altă mâncare
doar ca să nu afle iertare

degeaba bagi acatiste
dacă nu plângi în batiste
și când nu te ucide vina
ca s-atingi și tu mântuirea

degeaba mai crezi în povești
aici nu e ca-n basmele băbești
omoară tot ce-i rău în tine
și să-l iubești întâi pe sine

femeia la 30 de ani

O femeie de 30 ani
Și-a dat foc la tot
Au zis că arde de 5 ore
Repede, să o vedem și noi
Live, la știrile de la prânz
Nu-ți mai intră nici ciorba
De când ai văzut-o...
Dar cum dracului s-a-ntâmplat
Nimeni nu pare să știe
Dar vă zic eu, visătorilor
S-a aprins de la o țigară
Tragicomic de stupid, este?
Dar nimeni nu s-a gândit
Că ea nu știa să fumeze
Și țigara i-a fost sfârșitul.

Trebuia s-o fumeze nonstop
Să nu se oprească vreodată
Dar a tot rulat-o până i-a scăpat
Un mic fum și gata, s-a-necat
De ce m-ai făcut să fumez?
Blestematule!
Am ajuns să ard tot, și casă și masă
Și haine și nori și cer și tot ce am
Și visele și tot ce n-am
Am ars și inima asta din temelii
Să nu te mai simt în veci
Am ars până m-am ars de tot
Și-am murit.
În viața viitoare, promit...
O să arzi tu pentru amândoi.

Psalmului din mine

Aud niște voci grave, groase
Niște bărbați cântă din strană
Precipitați și agresivi pe ritmuri
Mă tot gândesc cine ascultă
Muzică bisericească la ora asta
Și, mai curios, ce slujbă mai e asta?
Nimeni nu se mai duce la biserică
La ora asta, azi, săptămâna asta.
Mă apuc să ascult atentă prin pereți,
Doar să-mi dau seama de unde se aud
Nu e.
Se aud și mai tare și mă cam sperie
Nu înțeleg ce zic și parcă-s furioși
Pe mine
Încep să se certe și să mă hulească
Îmi tot zic ceva de Dumnezeu
Ce psalm frumos și trist îndrugă!
Probabil sunt doar îngerii mei
Se sinucid pe rând din mine
Și abia atunci am auzit deslușit
Că vocile erau în capul meu căit.

switch

De când dau switch account
Au trecut vreo 4 luni peste mine
Mi s-au scurs vreo două vieți
Sau poate doar vreo 12 minute,
Suficient cât să văd că nu mai ești,
Ai jurat că nu mă mai dezlegi!
Plâng de vreo 3 zile-ncoace
Și nu mă mai opresc
Am udat toate așternuturile
Am udat toate florile din glastră
Tot nu se oprește
Și mă întreb câte lacrimi oare
Are o femeie în suflet?
Am inundat pereții ăștia albi
Și toate străzile fără copaci
Cum am inundat și toate visele
Le-am lăsat să ne înece de dor
Să vezi și tu cum e să fii beat
Beat de rușine de când ai aflat
Că știu să plâng că nimeni alta
Atunci când mă cioplesc cu dalta.

ție Însăți, ție Însuți redă-te

Multe guri de aerisire
La subsolul blocurilor portocalii
Alege si tu ce vrei sa respiri
Trupuri, vorbe sau iubiri
Dar stii si tu si stiu si eu
La subsol e captiv prometeu
Si in capul tau plin de semizeu
Ai creat o pandora ca Dumnezeu
Ce sa mai scoatem din cutiile astea,
Nu vezi ca din subsol ies gandaci
Din capul tau doar mii de draci,
Ti-ai ferecat iesirea cu polistiren
Si-apoi nimeni sa nu te mai stie.

La subsol e un monstru.
Degeaba il feresti de mine,
Stim amandoi cui apartine...

De-a v-ați ascunselea

Gânduri de semiiarnă. Tranzit.

Am luat fetița de mână și am plecat pe cărarea pe care am zărit-o de atâtea ori, destul de bătătorită, dar cu multe gropi și pietre, încât nu am avut curaj până azi să apuc pe drumul asta.
Și cum pășeam noi de mână, ea se uita la mine naivă și cu frică, eu o priveam încrezătoare și protectoare și mă uitam la cele două cărări întrepătrunse din fața noastră, călcate de roțile excavatoarelor, dar numai eu știam că nu știu unde duce drumul, nici dacă ajungem undeva la lumină, nici cât trebuie să mai mergem încă.
În față începeau să se vadă gunoaie, ciori și multe bălți, semn că trebuie să ne întoarcem. Când m-am întors, ea nu a mai venit cu mine și am lăsat-o să se ducă în legea ei, să-și caute calea, deși mereu mă gândesc la ea, dacă a ajuns unde voia.
Am văzut cu totul alte lucruri când m-am întors, mulți copaci tăiați și aruncați în van, mult noroi și toți strugurii din vie uscați întregi pe crengi. Neculeși. Vii în moartea lor stupidă și fără sens.
Ce lucru straniu, nu îmi amintesc să fi trecut prin via asta vreodată. Și când mă uit în jur văd că sunt în afara a orice, am ieșit din oraș, în sfârșit puteam să văd clar și să-mi conțin stările, să înțeleg ce zace în mine.
Fetița mi-a fost călăuză și eu nici nu aș fi ghicit, era așa mică și curajoasă, eu mare și neputincioasă. Eu am condus-o până unde nu i-a mai fost frică, ea m-a întors înapoi spre viață. Spre oraș, spre casă.
Casa pe care o vedeam acum limpede, pe drumul de întoarcere.
Văd limpede acum și drumul de mijloc pe care am apucat-o, ceva între bine și rău, în orice caz.
Văd cărarea de mijloc pe care mă întorc mereu, tot între două blocuri, tot între două răscruci, tot între două inimi.
Nu am mai avut ce să fac acum, pentru le știam și dinainte să plec, doar să le accept și să mi le asum pe amandoua în mine.
Fetiței care se juca de-a v-ați ascunselea, îi spun azi doar atât: poți să ieși de după copaci, nu te mai caută nimeni.
Ai scăpat cu viață.

invitație la viață

Azi în drum spre ratb,
chiar nu îi mai zice nimeni așa?
am văzut o frunză bătrână
Stătea leșinată pe stradă
Bolnavă părea și obosită
Cred că murise de la o
Supradoza de pământ
Nimeni nu s-a oprit să o asculte
Să o întrebe dacă e
Vie ori moartă
Așa că m-am oprit două secunde
Am luat-o în brațe și am pus-o
În copac, alături de surorile ei
Tare s-a mai bucurat!
Dintr-o dată, s-a făcut verde
Apoi toate frunzele împreună cu ea
Au înviat
Atunci m-am gândit să fac ceva
Diferit, ceva nou,
Să marchez ziua frunzei în calendar
Frunza care a înviat în ziua-nu-mai-știu
Așa că pentru prima dată
După tare mult timp
Am așteptat ratb-ul în fața stației
Nu m-am mai urcat în spate.
De azi și frunza avea dreptate:
Să ne bucurăm de tot și toate!

nori de zahăr

Cred că sunt singura care mai vede
În nori forme ascunse, ciudate
Metamorfoze și curcubee semiroze
Sau poate că mai sunt ca mine
Poate că doar nu ne știe nimeni
Am putea să facem chiar un club
Clubul degustătorilor de nori
Care văd în ei ceva mai mult cer
Și încă ceva pe deasupra
De când scriu uite și o inimă
Plutește singură-n văzduh,
Albastrul e imensul nesfârșit
Iar bucățile de soare sunt al meu mister
Mi-ai zis că sunt nebună
De dus la balamuc
De când tot pricep corăbii
Purtate-n zbor de pelerini

Excavator galben

excavatoare macarale
stranii mecanisme de autoapărare
așa cum stau și eu destrămată
într-un singur fir de ață invizibil
Miroase a noroi și a pământ ud
Și a iarbă care nu e niciodată verde
Și a pomi care niciodată nu înfloresc
Miroase ca gândul meu deșart
În care a intrat excavatorul nemilos
Mă uit cum intră în pământ ca în mine
Fără milă, fără remușcări, fără emoții
Brutal, dureros și deloc necesar
Se uită toți muncitorii la mine
Și nu pot să nu mă gândesc cum
Toată lumea e oarbă și excavatorul
calcă în picioare mii și mii de flori
Sub povara dinților lui de fier
În ei a rămas doar pământ
În mine a rămas doar sânge
Și soarele tot răsare și azi,
Apoi am râs așa de tare și de mult
Că simțeam cum intră în burta mea
Și mă sapă așa de tare că de asta
mă doare așa de la râsul asta stupid
un râs provocat de un excavator,
cât de stupid, cât de inutil, cât de ciudat...

Blestemul Săgetătorului

Primul bărbat care m-a iubit
Nu era bărbat decât pe jumătate
M-a blestemat când am plecat
Să iubesc până la nebunie
Și să nu-mi fie împărtășit.
Am râs, căci nu țineam neapărat
Să fie dus pe la biserică
Mai bine să fie dus pe la balamuc
Să ne împărtășim amândoi.
De atunci, mă bântuie blestemul dintâi
Mai precis, de vreo 3 ani

3 vieți am plâns de când mă-mpart
între rai și sfântul iad
Așa cum m-a blestemat am ajuns
Să tânjesc de prea mult vid
după un colț de iad străin
Că aveam prea mult rai în mine
Și nu mai aveam loc de el
Unde să-l mai ridic, cât să-l mai tot cresc?

Amin cu venin și un strop de călin
Să te prefaci din viperă în sacru celestin!
Și invers pân’ o să te omoare ăștia doi
Să simți și tu cum e să mori pe dinăuntru!
Așa să-ți ajute Dumnezeu, mi-ai scris
De atunci mă aflu în miez
Și mă folosesc de amândoi din mine
Să ating și eu un pic de fericire.

Nebunie, fericire, amândouă
rimează cu
nenorocire.

vis în vis

31 de minute
de când ai murit
am intrat acum să văd
și așa este: ai murit!
te agățai mai mult de perfuzie
decât de ce era esențial în ea
Iubire
și știi că țipam mereu
să nu uiți că mâine n-o să mai fii!
tu ai crezut că îți vând gogoși
glazurate cu minciuni
tăvălite prin zâmbete false
umplute cu elefanți
Totul a fost adevărat!
te-am deconectat de la aparate
numai ei știau că ești în comă
dar noi doi știam prea bine
că tu ai murit de fapt înainte
cu mult înainte.
și când ceasul s-a oprit
inima ți-am luat-o-n brațe
am pus-o lângă a mea
mi-am umplut neajunsul
și te-am lăsat apoi să mori
în pace.

tatuaj

În burta mea se simt
Toate cicatricile lumii ăsteia
Dacă pui mâna pe mine
Mă vezi, mă simți, mă distingi
Toate tăieturile, toate semnele
Se simt în burtă toți fluturii
Care nu s-au născut niciodată
S-au prefăcut în semne pe mine
Că n-au trăit în fericire
Aș vrea să fi fost fără defecte
Dar uite că Dumnezeu
Mi-a spus că mă repară începând
De mâine abia
Și cicatricea care stă pe încheietura
Mâinii mele stângi
Un tatuaj ridicol de la o țigară de acum 4 ani
sau poate 5, cine mai știe
Cineva m-a ars dintr-o prostie
Sau poate m-am ars chiar singură
Fumând ca să nu mai simt nimic
Nu mai știu nimic așa sigur
Dar acolo a rămas semn și mereu
Când îl privesc îmi amintesc
Că nu l-aș schimba pentru nimic în lume
Și nimeni nu știe de cicatricea mea
Pentru că nu se vede decât
Dacă te uiți foarte atent
În semiîntuneric
Sau în lumină foarte puternică
De asta spun că sunt așa defectă
Că eu mă văd pe dinăuntru
Cel mai bine dintre toți oamenii

to the wolf trapped inside

m-am aruncat în gura lupilor
doar ca să învăț că urletul lor e un strigăt
de ajutor
către luna care îi urmărea mereu
din cauza ei se transformau în sete
din cauza ei vânau fecioare
să învăț că sângele lor înseamnă
sunt aici până dincolo de moarte
sau până unul din noi dispare
să învăț până nu mă evapor
că urletul meu era un lup în sine
lupul care era cusut cu ață de mine

rugăciune

M-a sunat Dumnezeu în seara asta
de două ori
de fiecare dată i-am respins apelurile
știam prea bine ce are să-mi spună
că nimeni nu mă mai salvează
și că înțelegerea noastră a picat
nu m-am ținut de cuvânt
precum am promis în vis
trebuia să mă rog pentru el
și așa poate aveam și eu o șansă
la mântuire
dar eu m-am făcut că nu văd
și am ales să cad de fiecare dată
doar doar oi afla și eu fericirea
Acum cine mă mai salvează
pe mine de mine?
Dumnezeu nu a mai sunat
iar eu mi-am lăsat telefonul pe modul
silențios, avion și brutal
O altă prăbușire în experimental

ciorbă de legume

De 4 zile stau fără pastile
Sunt o legumă fiartă-n ciorbă
Sunt tot ce nu poate
să se susțină pe sine când
durerile nu se mai opresc
ba se intensifică secundă cu minut
până devin insuportabile
crezi că pe măsură ce trec
timpul, zilele, neajunsurile
și ororile astea or să se sfârșească
dar nu se sfârșește nimic
Niciodată
data viitoare se întoarce mai rău
mai viu, mai nesătul, mai sângeros
da, lupul ăla cu care te lupți
de patru zile și trei nopți pesemne
E timpul să ne luăm pastilele
Azi doar ele ne mai salvează
De durere
4 zile și o cădere în aer liber
semn că am rezistat ca o martiră
Data viitoare va fi o săptămână
Și
Mă vor trece ăștia în calendare

BABA 6

eu nu mi-am ales baba
dar dacă ar fi să-mi aleg
mi-aș alege și eu moșul
a zis că mă caută peste câteva zile
să-mi spună c-o să mă
prăpădesc anul ăsta care vine
eu îi zic că e martie deja
ce an, care prăpăd
el zice că anul ăsta o să fie rău
și că nu-mi aduce primăveri
da, anul asta nu o să am
nicio primăvară.
niciun soare.
nici o floare în dar
decât când o să mor
peste mormânt
legământ
în pământ

Bezmetic(ă)

Când am văzut întâia oară
Acum două ore
Gardul ăla vopsit grena
Neglijent, la-ntâmplare
Am văzut cum se scurseseră
Toate resturile de vopsea din el
Stăteau prelinse la soare
Pe caldarâmul de sub uluci
Numai când le-am văzut așa
Împrăștiate
Mi s-a făcut rău
Că parcă era sângele meu risipit
Peste tot creierii mei vraiște
Eu toată răstignită pe gard
Așa că am plecat întoarsă pe dos
Neputând să mai văd altceva
Decât sângele vărsat aiurea
Pe după garduri, pe după ziduri
Cum se uscase pe-alături.

BATTERY ABOUT TO DIE

Din 3 în 3 min
Când mi se oprește inima
Mă tot gândesc la tine

Pe unde mai dormi, pe cine mai visezi

Cred că am cam murit
Nu se mai aude nicio bătaie
Battery about to die cică
Am rămas prea mult în gol
Am uitat să mai respir
Viața mea legată-n fir

De 6 minute
De când am murit
Încerci să mă aduci la viață
Poate-ți iese de o vrajă
să mă scoți din nou întreagă.

meqwe

ce înseamnă meqwe

înseamnă toate poeziile nescrise
toate insomniile din ultimele
2 luni și 14 zile
înseamnă toate urletele
pe care nu le-am strigat până azi
bărbatul pe care nu l-am ales
ceasul al șaselea când am căzut
daemonul pe care l-am crescut
păcatele cu care m-am îngropat
patimile pe care le nasc în cap
înseamnă
toate primăverile puse pe umerii lui
toate visele pe care i le-am furat
toată (ne)liniștea cu care l-am tulburat
în ultimii 7 ani și 3 luni punct
sau poate că
meqwe era femeia
care alerga de bezmetică
cu șase lupi tatuați pe piept
în păduri să mă deștept

lăsați toți lupii să alerge spre mine
să mă sfâșie până în intestine
pân-ajung să îl conțin din nou pe sine
și-atunci să vezi: oh, ce minune!

Pantera alb-negru

O pisica neagră-neagră
Mă ocolește subtil
Până vede doi iepuri albi în curte
Se uitau săracii speriați la mine
Așteptau cuminți
Pe cine să salvez mai întâi?
Asta mă întreba și pisica
În lumea asta a mea pisicile negre
Se hrănesc cu iepuri albi cu pete
Și eu pe care din ei îl salvez?
Cine e de neînlocuit, cine să moară?
Pisica asta mă așteaptă
la cotitură mereu
Mereu îmi cere să-i dau ceva
Să mănânce
Așa că n-am avut de ales
i-am omorât pe amândoi
Și pisica a rămas tot la pândă
Eu am rămas tot mai flămândă

măcar inima nu e întoarsă pe dos

Stau și mă uit mult în sus
Dar până și soarele e difuz
Azi
Nu mă lasă să văd nimic
Din el, de peste el, prin el
Că știe prea bine
Că din toți ne-oamenii de pe pământ
Eu sunt cea mai solară ființă
Și dacă vrei să mă ucizi
Nu trebuie să mă înjunghii
Nici să mă tăi, nici să mă spânzuri
E suficient să-mi iei soarele
Și am murit
Așa de ușor pot eu să mor, da
De trăit e mai greu
Așa ușor să murim știm toate
Ne-am născut surori cu moartea
Și totuși
Cine-mi da soarele azi înapoi?
Mă tem că dacă nu vine
Nici azi
Mă duc și mă-ngrop singură-n pădure

jumătate de inimă

două inimi am în mine
una rea și una bună
se ceartă mereu ca două surori
eu încerc să le împac
mereu pe amândouă, pe rând
dar poate că cine are copii știe
să zică
nu îi iubești pe amândoi la fel
nu simultan
dar ele nu or să afle asta vreodată
căci le las să iasă afară
câte una, să rămână mereu cealaltă
înăuntrul meu
că dacă ar ieși amândouă
nu s-ar mai întoarce niciuna
ar zbughi-o spre prima inimă
ne-strâmbă
care nu le-ar mai separa
aș fi mama care și-a pierdut copiii
mama rea
căreia îi fug copiii de acasă

Dacă te-aș omorî

Am zis că ne rămânem
Unul altuia
Cel puțin măcar până când
Fie mă storci tu de viață
Fie te scap eu de moarte
Azi am plecat de nebună
De acasă
Mă duc unde văd cu ochii
Doar să văd unde mă conduc
Într-un vis cu chip de lut
Tu cauți să-mi spui descântece
Eu caut să-ți dezleg vrăjile
Așa am zis că ne rămânem
Până n-o să mai fie scris
Nimic
Niciodată
Între noi

Life will always find a way

O fată trece zâmbind pe stradă
Se uită la mine cu coada
Ochiului
Ce frumoasă este, mi-am zis
A trecut multă vreme de când
Nu am mai văzut așa ceva afară
Altă fată aleargă cu mâna în păr
despletite îmbrățișate de vânt
Cândva eram toate fetele astea
Și trec repede pe lângă ele
Să nu fie nevoie să le aud
Vorbesc toate despre mine
Îmi șoptesc
că niște ursitoare ar fi spus
Că m-am pierdut de atâta vreme
Încât nu mai știu să ajung la ea
La mine
La tot ce zace la capăt de linie
La fata care zâmbea pe stradă
Stupid
Fără sens sau motiv
Cu flori în brațe și-n ochi speranțe
Speranțele care nu se văd
decât dacă ții ochii închiși
bine către necunoscut
Fata aia eram eu.

câte-n stele și-n lună

Stop, pe aici nu se zboară
Mi-ai desenat trei avioane pe cer
Iar eu ți-am spus o poezie mică
pe care o știam din burta mamei
Avion cu motor/ia-mă și pe mine-n zbor/
Să mă fac aviator
Ai râs, mi-ai zis că asta făceai mereu
Când erai mic dar ai crescut
Și nu prea le-ai dus în Zbor
Ai preferat totuși să le tratezi
Ah, deci ești doctor de avioane
Hah
M-ai întrebat eu ce mai tratez
Ți-am spus că niște turboreactoare
Cu mare nevoie de dragoste
Ai râs iar
ce zici dacă închiriem un avion
Și mergem în spațiu să înțelegem
De ce fugi tu mereu de afecțiune
O să fiu eu pilotul tău azi
Hai să pozăm zăpada asta, vrei?
Trenurile, porumbeii pe cer, mașini vechi
Și avioane, zboruri, fluturi, nori
Nu e și moartea tot un avion?
Te urci în el și nu știi unde ajungi...
Hai să zburăm cu avionul asta, vrei?
To the moon and never back.

visătoarei din mine

ne-am împrumutat unul altuia
pe rând câteva vise
o cicatrice
și mai multe minciuni
el mi-a luat mie puțină lumină,
eu i-am luat lui puțin întuneric
a ieșit de aici o ciudată simbioză
o stranie reacție de fotosinteză
nici acum nu știu
cum de e-n viață!
dar înțelegerea e înțelegere!
ne-am promis că data viitoare
când vom ieși amândoi la joacă
să ne dăm toate amintirile înapoi
să nu ne mai ascundem după zori
să răscolim tot albastrul
până ajunge la soare unul din noi
să învățăm cum să iubim senin

Mai tacă-ți gura aia spurcată!
Vai, cât am mai râs când te-am auzit
Deși să spun sincer, mă prefac perfect,
Îmi venea să urlu când am auzit
Gură mai spurcată ca a mea
Jur că nimeni nu mai are
Totuși nu vreau să strigi tu asta
Vreau să-mi spui că gura mea
E una din cele fermecate
Ce închide în palatul ei
Cântece și povești desfrânate
Să-mi spui că sunt alambicată
Cum n-ai văzut în viață toată
Chiar dacă, știm amândoi,
ce-nseamnă
Spurcată-i doar gura ce-ndeamnă...

Capriciu

capriciu 🌞

dacă soarele ar fi fost un bărbat
aș fi făcut dragoste cu el
de 3, ba nu, de 4 ori pe zi
m-aș fi asigurat că îl extenuez
atât de tare încât nu o să mai
aibă lumină sau vlagă pentru nicio
altă femeie de pe planetă
să închidă toată lumina în mine
și să rămână acolo captiv
până se gândește Dumnezeu să
facă alt soare
să fiu eu o clepsidră care adună
toate razele lui și le cerne cu grijă
până rămâne din ele praf de stele
să mi le tatuez pe încheieturi
dar dacă toți oamenii ăștia care
se trezesc dimineață și deschid ochii
nu l-ar mai vedea ar muri
toată iubirea din lume ar muri fără el
așa că îl las mereu să plece și să
dea câte o părticică din el în fiecare zi
părticică din mine care moare
cu fiecare secundă de lumină pe care
o împărtășește cu altă femeie
ai desenat pe asfalt semne cu creta pentru mine
să înțeleg că mă iubești
ciudat și disfuncțional ca dracu’
până când toată lumea asta nebună va muri
si-așa să-mi juri c-ai să-mi rămâi
crucea mea de căpătâi

sine-ucidere

fumăm bem ne drogăm
ne otrăvim ne sinucidem
să nu mai simțim nimic
să ne facem o epidurală în suflet
să nu ne mai doară nimeni
și totul ca să
să nu ne mai gândim la moarte
să ne distragem de la canoane
ne distrugem trupurile încet
să nu ne pierdem mințile definitiv
cine a zis că viciile astea sunt
să ne curățăm creierii de nebunie
să n-o lăsăm să pună stăpânire
pe ce a mai rămas din sine
nu ne-a mințit cu adevărat
facem tot ce ne stă în neputință
să atingem zi de zi un pic de Ființă

între adam și o evă oarecare

rădăcinile astea care au crescut
până în grădina Raiului
au ceva din stupiditatea gestului
bărbatului care își bate joc
de propria creație
deșănțată în basmele din copilărie
o bulă de săpun ca o sferă
pe care o frămânți între degetele
care nu se mai termină
o evă pe care ai plămădit-o din
visele cu care te hrănești
când rupi câte o bucată din mine în
fiecare noapte când
luna nu mai apare și te obsedează
doar ca să ai mereu un umăr
cel pe care se află toate alunițele mele
pe care nu le-ai văzut niciodată
sunt stele-lumină în întunericul din noi
copacul pe care l-ai crescut în pădure
nu o să înverzească niciodată
și asta e cea mai sinceră
declarație de primăvară, a nu fi fost

“Să nu știe nimeni ce răni te dor.”

Stăteam la masă, lângă fereastră, fix cu fața spre soare. L-am lăsat să mă inunde cu totul și să mă cuprindă până în cele mai mici cotloane, l-am lăsat să mă posede din creștet până-n tălpi. O împărtășire cu soare, cum s-ar zice.
Ce bucurie că e soare! Cum pot să trăiască oamenii fără soare și să fie fericiți? Nici că pot să-mi închipui cum să existe viață fără de soare, fără căldură, fără lumină.
Și cum așteptam să se încălzească vita la microunde, m-am simțit deodată paralizată, mă priveam de undeva de departe, cum stau nemișcată cu un gând înghețat și mă uit la soare. Știți, cum sunt cadrele acelea din filme făcute să te gândești, în secvența x, ce femeie mișto, cum a imortalizat-o în punctul ăla și cum cade soarele pe ea, oare la ce se gândește, ce îi zboară prin minte? Și uite ce aluniță mișto are pe gât. De film alb-negru.
Exact așa mă vedeam eu, dar mă vedeam... ca și cum aș fi ieșit din mine și clipa aia era infinită în splendoarea soarelui.
M-am trezit cu mâncarea în față și mărunțeam de zor carnea de vită, cu ochii fixați pe cuțit, când au început să-mi răsune în cap clopotele de la meteora, toaca aia insuportabil de muzicală în simplitatea ei și instantaneu mi s-a pus un nod în gât și mi-a scăpat tot din mână.
Și am izbucnit în plâns. Plânsul acela înăbușit, în tăcere, de asta cred că nici nu știu să plâng, cum o fac oamenii normali. Eu mă sufoc, nu mai pot să respir cum trebuie, amețesc. Mă sacrific și mă cutremur cu totul în sacrul clipei ăleia de plâns pătimaș și tăcut.
Să nu te audă nimeni, să nu te vadă nimeni. Ca o rugăciune intimă cu ține însuți, cu Dumnezeu, cu lupii dinlăuntrul tău cu care faci pace, în ceasul al șaselea, pentru prima și ultima oară.
M-am gândit atunci că nimeni niciodată nu cred că a mai mâncat lacrimi cu gura ferecată. Eu am mâncat până m-a durut burta, în tăcere, cu singurătate. Cu vită.